Evlavia, definită în dicționar ca o atitudine de admirație, respect profund și ascultare strictă, este o trăsătură remarcabilă și deosebit de frumoasă în caracterul Domnului Isus. El a reprezentat cel mai înalt exemplu de evlavie autentică, manifestată prin ascultarea completă față de Tatăl Ceresc, așa cum este evidențiat în Ioan 5:19, unde se afirmă: “Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ceea ce vede pe Tatăl făcând, și tot ceea ce face Tatăl, face și Fiul întocmai.”

Prin venirea Sa pe pământ, Domnul Isus ne-a lăsat învățături esențiale menite să ne ghideze către această etapă în care să avem o evlavie profundă față de Dumnezeu. Această evlavie nu implică doar o adâncă admirație, ci și o păzire strictă a învățăturilor Sale, fiind o etapă necesară în procesul nostru de transformare care aduce pace și odihnă sufletului.

Trebuie să vină un timp în viața noastră când ucenicul desăvârșit este ca Învățătorul lui, așa cum spune Luca 6:40, “Ucenicul nu este mai presus de învățătorul lui; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul lui.” Este o etapă când noi, am ajuns la statura de a nu mai face nimic de la noi înșine ci doar ce vedem pe Domnul Isus că a făcut, așa cum spune 2 Corinteni 10:5, “Orice gând îl facem rob

ascultării de Hristos.”

La fel cum un medic rezident în chirurgia cardiacă asistată de computer începe cariera efectuând proceduri de bază, punând accent inițial mai puțin pe precizie extremă, în procesul nostru spiritual de a ne conforma chipului lui Hristos, noi de asemenea începem ca un copilaș cu acțiuni mai generale și mai puțin riguroase. Pe măsură ce ne apropiem de statura de om mare, importanța unei ascultări complete, conform Scripturilor – prin care orice gând îl facem rob ascultării de Hristos – devine tot mai imperativă.

Pe parcursul dezvoltării noastre spirituale, asemenea creșterii în complexitate și precizie a unui rezident, necesitatea de a fi mai preciși în urmarea exemplului lui Hristos crește. În fazele timpurii, similare cu pruncia sau copilăria spirituală, conformarea noastră la chipul Domnului nu poate fi detaliată sau exactă, așa cum spune 1 Corinteni 13:11 – “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.”

Însă, pe măsură ce progresăm și ne maturizăm în credință și înțelegere, devine esențial să ne îmbunătățim precizia în urmarea învățăturilor și exemplului lui Hristos. Obiectivul final este să ne dezvoltăm până la punctul unde oglindim cât mai fidel caracterul și acțiunile Lui, semănând cu El nu doar în acțiunile mari, ci și în cele mai mici detalii ale vieții noastre.

Pentru a ajunge la înălțimea staturii lui Hristos, este vital să ajungem la această etapă în care să împlinim cu strictețe învățăturile Domnului nostru. Prin păzire riguroasă, ne pregătim pentru finalizarea călătoriei noastre spirituale, unde nu este permisă nicio abatere. Pe parcursul acestui drum, este obligatoriu să învățăm păzirea strictă, care devine esențială în faza finală, pentru că suntem tot mai aproape de a atinge statura lui Hristos.

Conform Scripturii, este o cale care ne conduce la evlavie, de aceea este obligatoriu să urmăm acest drum. Pasajul din 1 Timotei 6:3-4 subliniază importanța evlaviei sau a ascultării stricte. Textul spune: “Dacă învață cineva… nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de învățătura care duce la evlavie, este plin de mândrie, și nu știe nimic.”

Scopul nostru trebuie să fie alinierea la modelul de evlavie al Fiului lui Dumnezeu, care implică o ascultare totală și sinceră față de poruncile și învățăturile divine. Doar un astfel de angajament față de planul lui Dumnezeu ne va aduce tot mai aproape de caracterul și exemplul Domnului.

Trebuie să conștientizăm că printr-o singură neascultare, Adam a experimentat moartea spirituală și a fost exilat din Grădina Edenului. Astfel,

depășirea staturii primului Adam, care nu s-a distins printr-o ascultare strictă, este fundamentală pentru propria noastră transformare spirituală.

Conform cu ceea ce scrie în 1 Timotei 4:8, “Deprinderea trupească este de puțin folos, pe când evlavia este folositoare în orice privință, având făgăduința vieții de acum și a celei viitoare,” se subliniază că păzirea strictă este benefică nu numai în viața prezentă, ci și în cea viitoare.

Nu este suficient să ne mulțumim cu o evlavie superficială, crezând că simpla admirație sau recunoaștere a lui Dumnezeu ne va asigura un loc în Împărăția Sa. Textul din 2 Timotei 3:2-5, ne avertizează cu privire la pericolul de a avea doar o formă exterioară de evlavie, fără puterea ei autentică. Aceasta ne reamintește că evlavia adevărată implică mult mai mult decât admirația sau ritualurile religioase. Prin urmare, este esențial să ne evaluăm noi înșine cu sinceritate profundă.

Să ne întrebăm: Admirăm și ne inspirăm din ascultarea și respectarea strictă a poruncilor de către Fiul Său la un nivel atât de profund încât să ne dorim aceeași măsură de păzire autentică? O asemenea abordare nu se rezumă doar la cuvinte și ritualuri, ci presupune o schimbare interioară profundă și o devotare totală.

Concluzie:

Pentru a ajunge să înțelegem pacea și odihna sufletească ce caracterizează existența în această împărăție, similară cu cea pe care a experimentat-o Domnul Isus, este esențial să luăm în considerare una dintre calitățile definitorii ale Sale: “îndelunga răbdare.” Această trăsătură fundamentală trebuie să ne-o însușim pentru a trăi autentic pacea și odihna interioară, în care a trăit și Domnul Isus.

În Împărăția lui Dumnezeu, ideea de conflict, fie el intern sau extern, nu există. Aceasta indică o stare de pace și odihnă absolută pentru toți locuitorii împărăției, indiferent de statutul lor, eliminând orice formă de împotrivire, dezacorduri, confruntări pentru putere și acte de violență. Îndelunga răbdare este caracteristica distinctivă a tuturor locuitorilor Împărăției.

Îndelunga răbdare este regula care se manifestă în relațiile dintre locuitorii Ei, unde fiecare păstrează starea de odihnă sufletească, care nu permite pierderea răbdării care ar aduce tulburare. Astfel, îndelunga răbdare nu doar că facilitează armonia și pacea interioară, ci este și piatra de temelie a conviețuirii pașnice în Împărăția lui Dumnezeu.

Această trăsătură își are rădăcinile în învățăturile lui Hristos și este strâns legată de practica lepădării de sine, smereniei, a ascultării stricte ca rob și a evlaviei. Îndelunga răbdare nu se rezumă la o simplă toleranță pasivă; este mai degrabă o calitate activă, care se manifestă prin abilitatea de a răspunde la provocări și dificultăți păstrând pacea și odihna sufletească.

Aceasta are la bază o înțelegere profundă și o acceptare a voinței lui Dumnezeu, reflectând astfel un angajament ferm față de principiile lui Hristos și o încredere neclintită în planul divin.

Putem observa ușor că adesea, de la o vârstă fragedă, suntem îndemnați să ne apărăm și să ne cerem drepturile în fața opresiunii sau nedreptății. Această mentalitate este reflectată în crearea instituțiilor guvernamentale care protejează drepturile individuale, precum și în existența serviciilor de urgență și a organelor de ordine, la care putem apela pentru a ne apăra și a ne împotrivi celor care ne fac rău. În contrast cu aceste învățături seculare, Hristos ne dă învățături total opuse și ne îndrumă spre o cale complet diferită. Pentru a ajunge la statura Lui și pentru a dobândi îndelunga Sa răbdare și bunătatea Sa, este vital să ne supunem învățăturilor Sale și să adoptăm atitudinea pe care El a avut-o față de opresorii Săi. Primul pas în acest proces de trecere de la nerăbdare, mânie, tulburare,

la îndelungă răbdare este renunțarea la propriile idei și păreri omenești despre cum se poate atinge răbdarea.

Următorul pas este acceptarea cu bucurie a cuvintelor Scripturii legate de această virtute. O învățătură esențială a Domnului Isus, care aduce răbdarea în inimile noastre, este principiul neîmpotrivirii, cum este exprimat în Matei 5:40- 41: “Dacă cineva vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa; și dacă cineva te silește să mergi o milă, mergi cu el două.”

Deși adesea interpretată greșit și considerată un semn de slăbiciune sau o lipsă de fermitate, neîmpotrivirea reprezintă, de fapt, o putere remarcabilă și o metodă profundă de a cultiva răbdarea, pacea și înțelepciunea interioară. Pentru a o implementa eficient, este esențial să ne supunem și să urmăm învățăturile Mentorului nostru. Observăm astăzi că sunt relativ puțini cei care aleg să accepte să practice această învățătură promovată de Domnul Isus.

În fața situațiilor care ne testează angajamentul față de principiul neîmpotrivirii, fie că ne confruntăm cu nedreptăți la locul de muncă, precum solicitarea de a efectua ore suplimentare fără acordul nostru, fie că este vorba de tensiuni în sfera familială, cum ar fi neînțelegeri cu partenerul de viață, sau alte situații similare, este vital să ne manifestăm dedicarea în modul în care un servitor loial își îndeplinește îndatoririle față de stăpânul său.

Această strategie presupune o aplicare intenționată și conștientă a neîmpotrivirii, nu ca o obligație, ci pornind de la o apreciere profundă a importanței și eficienței ei în transformarea personală și atingerea păcii interioare.

Școala răbdării este un proces transformativ esențial pentru fiecare dintre noi, deoarece răbdarea este vitală în perfecționarea caracterului nostru, așa cum subliniază Iacov 1:2-4, “Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi, și să nu duceți lipsă de nimic.”

Pe măsură ce creștem spiritual, Dumnezeu ne testează cu provocări tot mai mari, ajutându-ne să devenim tot mai asemănători cu Hristos. Prin aplicarea

evlaviei, adică împlinirii stricte și devotate, vom perfecționa îndelunga răbdare până în cele mai mici detalii.

Așa cum am ilustrat această trăsătură esențială, va trebui să ne însușim fiecare trăsătură a Domnului Isus, cum ar fi credincioșia, blândețea, pacea inimii, bunătatea, dragostea… trăind cu lepădare de sine, smerenie și evlavie față de toate învățăturile Lui. Fiecare învățătură a Fiului Său ne deschide o perspectivă asupra naturii Sale, oglindind perfecțiunea Sa divină.

Pentru a ne oferi posibilitatea de a învăța să trăim așa cum a trăit Fiul Său și de a crește până la înălțimea staturii plinătății Lui, Dumnezeu a instituit Biserica, care este numită și Trupul lui Hristos.

Scriptura descrie Biserica lui Hristos ca o familie spirituală formată din prunci, copii și părinți spirituali, care conviețuiesc în comuniune și cresc împreună pentru a deveni asemenea Domnului. Acest lucru este subliniat în Efeseni 4:11, unde se afirmă că El a pus în Biserică apostoli, proroci, păstori și învățători, pentru a contribui la desăvârșirea sfinților, astfel încât toți să ajungă la maturitatea spirituală, la statura lui Hristos.

În cadrul Bisericii, învățăm lepădarea de sine, smerenia, evlavia, să ne oferim ca robi lui Hristos și să trăim în neprihănire, așa cum a trăit El. Lepădarea de sine, smerenia, evlavia (ascultarea strictă), sunt esențiale pentru ca trăsăturile Sale de caracter – îndelunga răbdare, bunătatea, blândețea, dragostea… – să se imprime în noi, iar aceasta se realizează eficient în contextul Bisericii, privită ca atelier a lui Hristos.

La o analiză mai profundă, observăm că procesul spiritual de mântuire, de la nașterea din nou până la atingerea staturii de om mare în Hristos, reflectă aspecte similare cu etapele vieții noastre pământești.

La venirea pe lume, asistăm la nașterea unui copil, un proces care are multe similarități cu nașterea din nou în Împărăția lui Dumnezeu, așa cum spune 1 Corinteni 4:15-16: “Căci chiar dacă ați avea zece mii de învățători în Hristos, totuși n-aveți mai mulți părinți; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie. De aceea vă rog să călcați pe urmele mele.”

La fel cum un copil nu își alege familia în care se naște, la fel persoana renăscută spiritual este introdusă într-o familie spirituală – Biserica – unde primește hrană și creștere spirituală. În această nouă viață, totul începe de la zero. Asemenea unui prunc, cel renăscut învață și asimilează totul de la părinții săi spirituali, așa cum spune 1 Corinteni 3:1, “A trebuit să vă vorbesc… ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari.” În cadrul acestei familii spirituale, copilul duhovnicesc beneficiază de îndrumare, mângâiere și învățătură din partea părinților săi spirituali. Acest lucru

este reflectat în 1 Tesaloniceni 2:11, unde se spune: “Știți iarăși că am fost pentru fiecare din voi, ca un tată cu copiii lui: vă sfătuiam, vă mângâiam…”

Această paralelă între nașterea firească și cea duhovnicească ne arată modul minunat în care Dumnezeu a prevăzut ca fiecare credincios să crească și să se dezvolte într-o familie de credință, similar cu modul în care un copil crește și se dezvoltă în familia sa.

La fel cum un copil se înscrie la școală și trece prin procesul educațional, inclusiv absolvirea, pentru a ajunge să profeseze într-un domeniu, cum ar fi medicina, în lumea spirituală se întâmplă similar cu dezvoltarea copilului duhovnicesc. Nu este posibil să ajungi la statura lui Hristos fără a fi ucenic în școala Sa, așa cum este scris în Faptele Apostolilor 19:9, “Pavel a plecat de la ei, a despărțit pe ucenici de ei, și a învățat în fiecare zi pe norod în școala…”

Suntem parte a școlii Lui, unde ne aflăm alături de alți copii spirituali, unii mai mici, alții mai mari, împreună cu părinți spirituali și învățători. Această structură este menită să ne ajute să creștem conform standardelor Împărăției Sale, așa cum spune Efeseni 4:16: “Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea.”

Obiectivul principal al școlii de ucenici este ca fiecare dintre noi să devină asemenea Învățătorului și să cunoască pacea interioară și odihna sufletului. Toți trebuie să urmăm această școală, care are ca finalitate ajungerea la înălțimea staturii Învățătorului, așa cum spune Luca 6:40: “Ucenicul nu este mai presus de învățătorul lui; dar orice ucenic desăvârșit va fi ca învățătorul lui.”

Fiul lui Dumnezeu a fost trimis pe pământ de către Tatăl ceresc pentru a înființa Biserica, care este Trupul lui Hristos, așa cum spune Matei 16:18, ”Eu voi zidi Biserica Mea.”

El este fondatorul acestei școli de ucenici – a Bisericii, pe care o îngrijește cu dragoste, după cum se afirmă în Efeseni 5:29, “Căci nimeni nu și-a urât vreodată propriul trup, ci îl hrănește și îl îngrijește cu drag, așa cum face și Hristos cu Biserica.” Biserica este atelierul unde fiecare credincios poate crește și învăța să trăiască așa cum a trăit Fiul lui Dumnezeu, într-un proces continuu de formare spirituală și maturizare.

Un exemplu remarcabil este apostolul Pavel, care și-a dedicat întreaga viață slujirii Bisericii lui Hristos, formând ucenici pentru a-i prezenta desăvârșiți în Hristos înaintea lui Dumnezeu, după cum afirmă Coloseni 1:28,29 – “Sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos. Iată la ce lucrez eu…”

Doar în școala lui Hristos relațiile dintre ucenici pot fi ajustate corespunzător, astfel încât aceștia să poată atinge maturitatea și unitatea completă în toate aspectele. Această unitate se va reflecta și în Împărăția Sa veșnică. Acest lucru este subliniat în Ioan 17:21, unde Hristos se roagă: “Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie una în Noi.”

Așa cum Dumnezeu a așezat mădularele în trupul uman cu funcțiile lor specifice, la fel le așază în Trupul lui Hristos.

Fiecare mădular al trupului este interdependent și nu poate crește sau supraviețui separat de restul trupului. De exemplu, rinichii își îndeplinesc funcția doar în cadrul trupului căruia îi aparțin. În mod similar, mădularele din trupul lui Hristos nu pot crește izolat; ele sunt interconectate și depind unele de altele pentru a funcționa corespunzător și a crește împreună.

Prin diverse încercări, omul este modelat pentru a-și însuși trăsăturile Domnului, pregătindu-se astfel să trăiască alături de Dumnezeu și de toți cei care au absolvit școala de ucenicie a lui Hristos, și și-au însușit trăsăturile Lui de caracter în viața lor.

Această școală este esențială pentru creșterea spirituală și maturizarea fiecărui credincios, învățându-ne să trăim în odihna lui Hristos și să devenim asemenea Lui în toate aspectele.

Chiar dacă planul lui Dumnezeu este explicit, Biserica, recunoscută ca Trupul lui Hristos, rămâne adesea un mister pentru mulți, așa cum este menționat în Efeseni 5:32, “Taina aceasta este mare; vorbesc despre Hristos și despre Biserică.” fiind percepută doar ca un loc de închinare.

Astăzi, putem observa cum Satan a reușit să distorsioneze înțelegerea rolului familiei și a Trupului lui Hristos.

Învățătura falsă că “mântuirea se rezumă doar la iertarea păcatelor” a condus la ideea greșită că nu este necesară ucenicia respectiv școala de ucenicie. În multele organizații religioase de azi, conceptul de ucenicie față de Hristos este inexistent, și puțini cred în necesitatea de a trăi ca ucenici pentru a atinge statura plinătății Lui.

Această învățătură eronată a condus la o percepție că “Biserica lui Hristos” se reduce la simple clădiri pentru închinare și educație religioasă, pierzându-se astfel esența adevăratei ucenicii și creșterii spirituale în Trupul lui Hristos.

Satan a reușit mai peste tot să înlocuiască rolul părinților și păstorilor duhovnicești, care sunt responsabili cu creșterea spirituală a copiilor în credință, cu preoți, pastori și lideri concentrați mai mult pe organizarea și desfășurarea slujbelor religioase și pe ținerea turmei risipite.

Această situație este asemănătoare cu ceea ce este descris în Ioan 10:12, unde se spune: “Lupul le răpește și le împrăștie.” Această metaforă subliniază pericolul de a fi conduși de cei care nu se dedică cu adevărat pentru binele turmei.

Astfel, Biserica a devenit mai mult un centru pentru ținerea slujbelor religioase decât un loc de creștere și desăvârșire spirituală, pierzându-și rolul esențial, așa cum spune Efeseni 3:10-11, “Domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu…”

Această abordare falsă se regăsește în multe confesiuni, de la catolicism și ortodoxie până la luteranism și în multele mișcări neoprotestante. Aceste organizații se concentrează pe clădiri special construite pentru închinare și activități de predicare, neglijând aspectul profund al relației personale de ucenicie. În acest context, cineva care caută o relație autentică de ucenicie, asemănătoare relației dintre un copil și un părinte, se confruntă cu lipsa părinților duhovnicești.

Aceasta este o provocare semnificativă în lumea religioasă modernă, unde formalismul religios împiedică dezvoltarea unei relații autentice și profunde de ucenicie.

Este esențial să facem distincția între educația primită prin predicare și creșterea sub autoritatea unui părinte spiritual. Învățătura primită în predică poate oferi cunoștințe, dar nu și îndrumarea și formarea trăsăturilor de caracter care vin dintr-o relație părintească.

Comparând un copil orfan cu unul care are părinți, observăm că amândoi pot primi educație, dar copilul cu părinți beneficiază și de formarea caracterului, încurajarea în lucrurile bune și corectarea atunci când greșește. Un copil orfan, fără această îndrumare părintească, are dificultăți majore în a-și cunoaște și corecta greșelile.

Sfătuim pe cititor să nu-și dorească să se afle într-o biserică instituționalizată care practică doar închinarea și predicarea, să fie singuratic, asemenea unui copil orfan, și să evite astfel Trupul lui Hristos care este bine închegat și strâns legat.

Să fugim de organizația care nu practică îngrijirea (ucenicia); care nu are părinți duhovnicești. Acolo este lucrarea lui Satan cu care a înșelat lumea religioasă, acolo nu este Trupul lui Hristos. Să căutăm să fim parte dintr-un trup unde Cuvântul lui Hristos poate fi împlinit în întregime, unde fiecare mădular contribuie la creșterea și formarea noastră spirituală, pentru a ne transforma caracterul după al lui Hristos.