În Împărăția lui Dumnezeu, dreptatea nu este un detaliu opțional, ci o condiție fundamentală. Ea nu este decorativă, ci esențială — o expresie vizibilă a unei inimi transformate și a unei vieți înnoite, care trăiește în armonie cu caracterul lui Dumnezeu.

Această trăire nu vine din obligație religioasă, ci din dorința profundă a unei inimi flămânde și însetate după neprihănire — o inimă care tânjește după curăție, adevăr și lumină, și care nu se mulțumește cu aparențe, ci caută să reflecte în mod autentic sfințenia lui Dumnezeu.

Neprihănirea se reflectă în toate aspectele vieții, inclusiv în felul în care respectăm drepturile celorlalți. De aceea, orice câștig obținut pe nedrept — indiferent de formă — constituie o încălcare gravă a ordinii rânduite de Dumnezeu.

Nu este vorba doar de sustragerea directă a unui obiect, ci de orice formă de răpire a ceea ce nu ne aparține: lucruri materiale, bani, oportunități sau avantaje obținute pe nedrept. Dreptatea lui Dumnezeu nu tolerează niciun fel de compromis. El nu doar interzice furtul, ci și pofta după ceea ce nu ne aparține. A râvni la bunurile altuia — fie materiale, fie sociale — înseamnă a contesta ordinea și dreptatea stabilite de Dumnezeu. Este o ofensă la adresa caracterului Său sfânt și o dovadă că inima nu este aliniată cu neprihănirea cerului.

A trăi în neprihănirea lui Dumnezeu înseamnă a fi cinstit, integru, just, echitabil, nepărtinitor și neabătut — chiar și atunci când nimeni nu vede, chiar și când contextul ar permite un compromis. În Împărăția lui Dumnezeu, fiecare alegere contează, pentru că ea reflectă cine suntem și cui aparținem.

În această lumină, munca la negru nu este doar o practică economică discutabilă, ci o fărădelege — o formă de furt organizat, prin care se evită plata taxelor și se încalcă legile stabilite pentru binele comun. Deși este larg răspândită și adesea justificată prin nevoi personale sau lipsa de opțiuni, în ochii lui Dumnezeu ea rămâne o nelegiuire.

Prin evitarea acestor contribuții, societatea este privată de resursele necesare pentru educație, sănătate și protecție socială — în special pentru cei vârstnici care au muncit o viață întreagă. Respectarea obligațiilor legale nu este doar o chestiune de responsabilitate socială, ci și o expresie a dragostei față de aproapele și a supunerii față de ordinea rânduită de Dumnezeu. Apostolul Pavel afirmă clar: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte. Căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotrivește stăpânirii se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu.” (Romani 13:1-2) Prin urmare, a lucra „la negru” sau a încuraja astfel de practici înseamnă a sfida nu doar legea omenească, ci și rânduiala divină. Credinciosul este chemat să trăiască în lumină, cu integritate, chiar și atunci când alții aleg calea compromisului.

Scriptura condamnă fără echivoc câștigul obținut prin mijloace nedrepte: „Nu te bucura, Israele… pentru că ai iubit o plată necurată în toate ariile cu grâu!” (Osea 9:1) Această mustrare adresată poporului Israel scoate în evidență gravitatea atașamentului față de câștigul material obținut prin compromisuri, în detrimentul binecuvântării divine. Când omul iubește profitul necurat, el se îndepărtează de sfințenia cerută de Dumnezeu și de părtășia cu El, manifestând caracterul lui Balaam. Scriptura spune despre Balaam că „a iubit plata fărădelegii” (2 Petru 2:15), arătând că setea de câștig l-a orbit și l-a determinat să aleagă nelegiuirea care duce la moarte. Cei care iubesc o plată necurată urmează aceeași cale a morții.

Această realitate este confirmată în Ieremia 2:33, unde Dumnezeu spune: „Ce bine știi să-ți întocmești căile când este vorba să cauți ce iubești! Chiar și la nelegiuire te deprinzi.” Acest verset arată că omul care este atras de lăcomie, fie sărac, fie bogat, își modelează conștient comportamentul pentru a-l susține, devenind tot mai priceput în nelegiuire. „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință”. (1 Timotei 6:10)

Ascunderea veniturilor, evitarea impozitelor, corupția sau manipularea sunt forme de minciună și furt. Ele nu pot fi binecuvântate și mențin omul într-o stare de moarte spirituală, fiind în contradicție directă cu neprihănirea lui Dumnezeu. O astfel de practică nu doar că încalcă legea morală, ci contrazice caracterul sfânt al lui Dumnezeu, care urăște plata necurată și cere o viață trăită în adevăr și dreptate.

Orice formă de câștig obținut prin înșelăciune — fie că este vorba de evaziune fiscală, corupție sau manipulare — este o răzvrătire împotriva caracterului lui Dumnezeu. Aceste fapte nu sunt simple greșeli administrative sau „adaptări la context”, ci păcate care ne despart de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate socoti curat pe cel care ascunde veniturile și folosește mijloace nedrepte pentru câștig personal. Scriptura este categorică: „Pot socoti Eu curat pe cel ce are o cumpănă nedreaptă și greutăți strâmbe în sac?” (Mica 6:11)

Această întrebare retorică exprimă indignarea divină față de ipocrizia celor care pretind a fi neprihăniți, dar când trebuie să declare venitul lor folosesc „măsuri strâmbe” — simbol al înșelăciunii și al câștigului necinstit. Furtul taxelor poate părea un câștig financiar, dar în realitate nu aduce niciun beneficiu durabil. „Comorile câștigate pe nedrept nu folosesc la nimic, dar neprihănirea izbăvește de la moarte.” (Proverbe 10:2) Ele nu oferă protecție, nu aduc pace și nu dau viață. Numai neprihănirea — adică trăirea în adevăr și dreptate — izbăvește.

Ascunderea veniturilor pentru a evita plata impozitelor, precum și complicitatea dintre angajator și angajat în obținerea unor beneficii financiare necuvenite — toate acestea sunt forme de „cântar mincinos”. Dumnezeu nu doar că le respinge, ci le numește urâciune — ceva profund ofensator pentru natura Sa sfântă și dreaptă. „Cântarul mincinos este o urâciune înaintea Domnului, dar cântarul drept Îi este plăcut.” (Proverbe 11:1)

Caracterul lui Dumnezeu este definit de dreptate, sfințenie și adevăr. El nu doar că face dreptate, ci iubește dreptatea și urăște răpirea. Isaia 61:8 exprimă acest contrast cu o claritate solemnă: „Căci Eu, Domnul, iubesc dreptatea, urăsc răpirea și nelegiuirea…”

Această ură nu este o reacție emoțională, ci o manifestare a naturii Sale sfinte. Dumnezeu nu poate fi indiferent față de rău, pentru că răul este o ofensă directă la adresa caracterului Său. Răpirea — fie că este vorba de bunuri, drepturi sau demnitate — este o formă de nedreptate activă, o violare a ordinii morale stabilite de Dumnezeu.

Scriptura avertizează fără echivoc în Ezechiel 18:10-13 că cel ce răpește va muri: „Dacă… răpește, nu va trăi. Pentru că a săvârșit toate aceste urâciuni, va muri; sângele lui va fi asupra lui.”

Un exemplu grăitor din Scriptură este păcatul lui Acan, care a ascuns în cortul său lucruri furate — o mantie, argint și aur. Deși poporul Israel tocmai experimentase o mare biruință la Ierihon, Dumnezeu s-a retras din mijlocul lor din cauza acestui păcat. „Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit, și le-au ascuns printre lucrurile lor.” (Iosua 7:11)

A fost nevoie de descoperirea, mărturisirea și îndepărtarea păcatului pentru ca Dumnezeu să-Și reia lucrarea cu ei. Dumnezeu nu poate locui acolo unde domnește păcatul. Acest episod este o avertizare solemnă: fără o rezolvare radicală a păcatului, nu poate exista părtășie reală cu Dumnezeu. Deși a ascuns lucrurile furate de ochii oamenilor, acestea nu au fost ascunse de ochii lui Dumnezeu. Ceea ce a fost îngropat în cortul său a strigat către cer.

Dumnezeu, care este neprihănit, nu tolerează păcatul ascuns. Acan nu a fost doar un om care a greșit, ci un simbol al nelegiuirii păstrate cu încăpățânare. Condamnarea la moarte nu a venit doar pentru faptă, ci pentru refuzul de a o aduce la lumină. Dumnezeu a cerut ca acel păcat să fie scos afară, judecat și îndepărtat, pentru ca prezența Sa să se întoarcă la popor. Moartea este plata păcatului, așa cum spune și apostolul Pavel: „Fiindcă plata păcatului este moartea.” (Romani 6:23)

Răpirea, ca formă de nelegiuire, nu este doar o încălcare a drepturilor omenești, ci o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Ea atrage judecata divină, pentru că subminează dreptatea, demnitatea și ordinea stabilită de Creator.

Furtul taxelor exclude viața din Dumnezeu, pentru că neprihănirea nu poate locui împreună cu răpirea. Cele două sunt incompatibile — așa cum lumina nu poate coexista cu întunericul. Viața nouă din Dumnezeu presupune o transformare profundă, o separare de faptele întunericului și o alipire sinceră de dreptate. 12Acolo unde se practică răpirea, nu este viață din Dumnezeu, ci moarte — pentru că acolo domnește nelegiuirea, nu neprihănirea.

Această ură divină față de răpire și nelegiuire nu este o simplă dezaprobare morală, ci o condamnare spirituală. Ea arată că Dumnezeu nu poate fi asociat cu nedreptatea, iar cei care trăiesc în necinste se despart de caracterul Său. Câștigul obținut pe nedrept nu este doar o problemă de etică, ci o ofensă directă la adresa sfințeniei lui Dumnezeu.

În fața oamenilor poate părea o reușită, dar în fața lui Dumnezeu este o nebunie: o viață clădită pe nedreptate nu poate avea binecuvântare — este o alegere lipsită de înțelepciune, care ignoră consecințele spirituale și morale. Pentru cine face aceste lucruri este o cursă care duce la moarte. Scriptura avertizează: „Ca o potârniche care clocește ouă pe care nu le-a ouat, așa este cel ce strânge bogății pe nedrept: în mijlocul zilelor lui trebuie să le părăsească și la urmă nu este decât un nebun.” (Ieremia 17:11)

Dacă cineva, chiar și în condiții de sărăcie, muncește fără forme legale și evită plata taxelor, încalcă în mod direct și explicit legea lui Hristos. Domnul Isus ne-a învățat să fim gata să dăm celui ce ne cere, nu să ascundem; să nu ne împotrivim celui ce vrea să se judece cu noi pentru a ne lua ce avem, ci să-i oferim chiar mai mult decât ne cere. El spune în Luca 6:29–30: „Dacă cineva îți ia haina cu sila, lasă-i și cămașa; oricui îți cere, dă-i, și celui ce îți ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi.”

Acest principiu exprimă o atitudine de transparență și supunere față de dreptate, nu de evitare sau ascundere. A munci „la negru” și a refuza să contribui la binele comun prin neplata taxelor contrazice spiritul Evangheliei și caracterul neprihănit al lui Hristos.

Putem observa ușor că aceste porunci din Luca 6 au fost date într-un context istoric extrem de dificil: evreii trăiau sub ocupație romană, iar soldații romani aveau autoritatea legală de a cere bunuri, taxe sau chiar muncă forțată de la populația locală. Domnul Isus nu le-a spus ucenicilor să se revolte, ci i-a învățat să răspundă cu o inimă supusă în conformitate cu poruncile Lui. Această atitudine de supunere voluntară și renunțare la drepturi reflectă valorile celor ce se află în Împărăția lui Dumnezeu.

În aceeași linie de gândire, găsim porunca Lui: „Dați Cezarului ce este al Cezarului…” (Matei 22:21). Apostolul Pavel întărește acest principiu când spune: „Dați tuturor ce datorați: cui datorați birul, dați-i birul…” (Romani 13:7). Această poruncă nu este o excepție, ci o continuare logică a principiului de a nu te împotrivi celui ce ia cu sila, ci de a trăi în supunere față de Învățătorul nostru.

Plata birurilor, în contextul istoric, exprima o supunere față de o autoritate adesea nedreaptă, dar rânduită de Dumnezeu. În contrast, taxele de astăzi nu mai au caracterul birurilor, ci reprezintă o contribuție responsabilă la binele comun, 13 întorcându-se către noi sub forma infrastructurii, a serviciilor medicale și altor servicii publice.

Munca la negru, trăită ca un mod de viață, nu este doar o greșeală ocazională, ci un păcat continuu — o alegere deliberată de a trăi în necinste și în nesupunere față de autorități. Aceasta reflectă o inimă care nu a fost cercetată de Duhul Sfânt și care nu a înțeles chemarea la o viață de integritate.

A pretinde că trăiești zilnic cu Dumnezeul neprihănit ca Tată, în timp ce păstrezi acest păcat în viața ta, este o minciună flagrantă. Dumnezeu nu își face locuință acolo unde domnește nelegiuirea. El este sfânt, iar prezența Sa nu poate fi invocată ca o simplă declarație, ci trebuie să fie confirmată printr-o viață curată.

După nașterea din Dumnezeu, Duhul Sfânt este dat ca o prezență continuă în viața credinciosului. Domnul Isus a spus: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20) Această promisiune este valabilă pentru cei care trăiesc în ascultare și curăție. Duhul Sfânt nu stă nepăsător față de păcat, ci lucrează activ pentru curățirea și sfințirea noastră.

Un exemplu practic: un om care a fost născut din nou și comite o faptă necinstită – cum ar fi folosirea, din neglijență, a mașinii de serviciu în interes personal, fără acordul angajatorului – va fi mustrat în conștiința sa. Deși gestul poate părea minor sau justificabil, Duhul Sfânt îl încredințează că este o formă de nedreptate. Această mustrare nu este o simplă vinovăție omenească, ci lucrarea Duhului Sfânt, care convinge sufletul de păcat. El nu doar mustră, ci și îndeamnă spre pocăință și repararea greșelii – prin recunoașterea faptei și compensarea corectă a serviciului folosit. Duhul nu acceptă compromisul, ci îl conduce pe om spre lumină, spre adevăr și spre curățire.

Prin urmare, refuzul de a plăti taxele nu este doar o abatere legală, ci o formă de respingere a poruncilor lui Hristos din Luca 6:29–Matei 22:21. Această respingere a Cuvântului — care este sămânța lui Dumnezeu (Luca 8:11) din care ar trebui să înceapă viața nouă — arată că nașterea din Dumnezeu, care se produce doar dacă-l primim cu bucurie, nu a avut loc. (Ioan 1:12) Scriptura ne arată că Duhul Sfânt este dat pentru a face să germineze această sămânță în inima omului. Însă lucrarea Duhului nu are loc automat; ea presupune o inimă deschisă și ascultătoare.

Acolo unde nu există ascultare de poruncile lui Hristos — inclusiv în aspecte aparent „mărunte”, precum plata taxelor — este un semn că Duhul nu lucrează la încolțirea unei vieți noi. Nu pentru că nu are putere, ci pentru că sămânța găsește un pământ bătătorit, unde nu poate încolți, o inimă împietrită care o respinge.

Pentru a înțelege mai bine gravitatea acestui păcat — ignorat de cei mai mulți — vom aborda subiectul pe larg.

În România, relația dintre cetățean și stat se bazează pe un contract social, întemeiat pe principiul solidarității. Acest contract implică drepturi și obligații de ambele părți. Statul are responsabilitatea de a oferi servicii publice — educație, 14 sănătate, infrastructură, protecție socială — iar cetățeanul are obligația de a contribui la susținerea acestora, proporțional cu veniturile sale. Această contribuție se realizează prin plata impozitelor, reglementată prin lege. Cetățenii care obțin venituri — din salarii, activități independente, chirii, investiții sau alte surse — sunt obligați să contribuie la bugetul de stat. Impozitul pe venit se aplică veniturilor obținute din orice sursă, iar cota de impozitare este de 10%.

Scopul nu este doar colectarea de fonduri, ci redistribuirea echitabilă a resurselor, luând mai mult de la cei care câștigă mult și oferind mai mult celor care câștigă puțin, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de sprijin. Astfel, educația este gratuită pentru toți copiii, spitalizarea este accesibilă tuturor, iar drumurile, parcurile și iluminatul stradal sunt disponibile în mod egal — și celui sărac, și celui bogat.

Dacă privim lucrurile din perspectiva contractului social, ascunderea veniturilor este o formă de înșelare a partenerului — adică a statului, care acționează ca instrument de organizare și protecție a societății. În acest sens, beneficiile primite de la stat (educație, sănătate, infrastructură etc.) sunt plătite din contribuțiile celor cinstiți, iar a profita de ele fără a contribui este o formă de furt indirect.

Ilustrație practică. Pentru a înțelege păcatul ascunderii veniturilor, ne vom folosi de un exemplu: să presupunem că, ani la rând, am ignorat obligația mea față de stat, ascunzând veniturile și evitând plata impozitului datorat. Statul — fără să știe că este înșelat — mi-a oferit în mod constant servicii publice: copiii mei au mers gratuit la școală, au beneficiat de asistență medicală gratuită, au primit alocații, burse. Am avut parte de drumuri asfaltate, de canalizare, gaz și curent.

Toate aceste servicii au fost susținute din fonduri colectate de la cetățeni, inclusiv din impozitul pe care alții l-au plătit cinstit, în timp ce eu am ales să nu contribui.

Dacă am trei copii la școală, iar costul standard anual pentru educația unui copil, conform alocării oficiale din bugetul public, este de cca 10.000 lei, atunci statul suportă în total aproximativ 30.000 lei pe an doar pentru educația lor. Această sumă acoperă salariile profesorilor, cheltuielile cu întreținerea școlilor, utilitățile și alte servicii educaționale de bază, fiind finanțată integral din fonduri publice.

La aceasta se adaugă asistența medicală gratuită, oferită copiilor. Pe lângă educație și sănătate, primesc și alocații lunare pentru copii — 290 lei pentru fiecare — ceea ce înseamnă aproximativ 10.400 lei pe an pentru cei trei copii.

Dacă am un venit lunar de 5.000 lei, impozitul pe venit este de cca 6.000 lei pe an. Așadar, chiar și dacă aș plăti impozitul cinstit, statul tot mi-ar oferi beneficii de peste 38.400 lei în plus față de contribuția mea. Este o urâciune să îmi ascund veniturile pentru a nu plăti cei 6.000 lei, în timp ce statul — pe care îl consider 15 „păgân” — îmi oferă 44.400 lei plătiți din contribuțiile celor cinstiți care plătesc TVA, taxe și impozite.

O lecție din viețile lui Avraam și Iuda. Imaginează-ți scena biblică în care Avraam, patriarhul credinței, își pierde soția, pe Sara. Locuitorii țării îi oferă un loc de înmormântare — o peșteră — în mod gratuit, ca semn de respect. Dar Avraam refuză să o primească fără plată. De ce? Pentru că el nu voia să profite, nici măcar atunci când i se oferea ceva gratuit. El dorea să rămână curat și să trăiască în dreptate, atât înaintea lui Dumnezeu, cât și înaintea oamenilor.

Acum imaginează-ți opusul: cineva primește ajutor de la stat — subvenții, fonduri, alocații, sprijin social, servicii medicale gratuite — pe care le acceptă ca și cum i s-ar cuveni pe drept, iar pe lângă acestea alege să-l înșele pe cel care îi face atâta bine. Își ascunde veniturile, lucrează „la negru” sau profită de sistem fără să contribuie. Este ca și cum cineva s-ar oferi să-l ajute cu bani ca să-și construiască o casă, iar el, în loc să mulțumească, i-ar fura bani din portofel.

Avraam nu a vrut nimic gratuit, chiar și atunci când ar fi putut profita. Noi, în fața ajutorului dat de stat — adică din contribuția tuturor — suntem chemați să alegem aceeași cale: cinstea. Să nu furăm din hambarul comun, din pâinea altora, din efortul celor care au contribuit cinstit, ci și noi să fim parte dintre cei care contribuie cu bucurie. Abia atunci putem să primim cu adevărat alocația, asistența medicală gratuită — nu ca niște profitori, ci ca niște cetățeni cinstiți, care dau mai întâi, apoi primesc ce li se cuvine.

Această imagine devine cu atât mai tulburătoare când o compar cu propria mea alegere: Eu am beneficiat de ceea ce nu mi se cuvenea, ba chiar am furat și am înșelat pe cel ce mi-a oferit, ascunzând adevărul. Motivul? Am iubit o plată necurată, așa cum spune Scriptura în Osea 9:1.

Am făcut cereri pentru subvenții, fonduri, ajutoare sociale, de lemne, de căldură — și le-am luat cu ambele mâini larg deschise, ca și cum mi s-ar fi cuvenit, fără să mă întreb dacă sunt cu adevărat îndreptățit. Dar când vine vremea să dau ceea ce datorez, mâinile mele par cusute în buzunare.

Mă ascund, declar venituri mai mici, evit responsabilitatea. Inima mea este deprinsă cu lăcomia, așa cum spune Scriptura: „Au o inimă deprinsă la lăcomie” (2 Petru 2:14). Nu doar că am profitat, ci am și ascuns adevărul, condus de dorințe egoiste și de o poftă nesățioasă de câștig.

Avraam, în schimb, flămând după neprihănire, a trăit în integritatea dată de Dumnezeu, alegând să nu poftească nimic din ce era al aproapelui său, nici măcar un fir de ață, păstrându-se curat înaintea Celui drept. Deși nu avea porunca scrisă explicit pe table — „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” (Exodul 20:17) — așa cum o avem noi astăzi, o avea întipărită în inimă de Dumnezeu. Când împăratul Sodomei i-a oferit bogățiile ca pradă de război, a refuzat categoric, spunând: „nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de ață 16 sau o curea de încălțăminte” (Geneza 14:23). El nu a vrut să profite de munca altora, motivat de dreptatea lui Dumnezeu.

El a ales lumina neprihănirii, fiind condus de credință și dreptate. Eu am fost motivat de dorințe egoiste, el de o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu. În fața aceleiași tentații, el a ales să rămână curat, eu am ales să mă murdăresc.

Faptele credinței mele nu seamănă cu ale lui Avraam, tatăl celor credincioși, ci cu ale lui Iuda, care fura din punga comună, despre care este scris: „Era un hoț și, fiind cel ce ținea punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12:6). Iuda, mânat de iubirea de bani, a ales nelegiuirea. A furat din micul lor hambar — o pungă din care se acopereau cheltuielile ucenicilor care umblau cu Domnul Isus. Și-a însușit ceea ce nu i se cuvenea, ascunzându-se sub masca slujirii.

Între cei doi se întinde o distanță morală și spirituală ca de la cer la pământ. Integritatea lui Avraam a fost rodul credinței, în timp ce lăcomia lui Iuda a fost expresia unei inimi înstrăinate de Dumnezeu. Una zidește, cealaltă distruge.

Așadar, dacă vreau să fiu moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu, trebuie să am credința lui Avraam — nu lăcomia lui Iuda. Așa cum este scris: „…moștenitori sunt cei ce au credința lui Avraam” (Romani 4:16). Moștenirea Împărăției nu este pentru cei care poartă doar un nume religios, ci pentru cei care trăiesc credința lui Avraam — o credință care se manifestă prin neprihănire.

Neplata taxelor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Este o faptă care reflectă caracterul lui Iuda — motivată de lăcomie și urmată de o falsă siguranță spirituală. Asemănarea mea cu Iuda, și nu cu Avraam, arată că nu sunt însetat după neprihănire. Este un semnal grav: faptele mele trădează o credință falsă, lipsită de roadele ascultării și ale integrității.

Scriptura ne avertizează cu privire la felul în care Dumnezeu privește această atitudine, chiar dacă ea este mascată de argumente sociale sau economice. În Isaia 57:17, Dumnezeu spune: „Din pricina lăcomiei nelegiuirii lui M-am mâniat și l-am lovit; M-am ascuns, în mânia Mea, și el, răzvrătit, a urmat cu stăruință căile inimii lui.” Această lăcomie nu este doar o problemă morală, ci o răzvrătire împotriva ordinii și dreptății.

Când cineva refuză să contribuie, fie și cu puținul pe care îl datorează în raport cu veniturile sale modeste, fură din hambarul comun. Beneficiază de servicii plătite de alții, fără să aducă nimic în schimb. Este o formă de nedreptate ascunsă, în care se profită de solidaritatea colectivă fără a participa la ea. Chiar și o contribuție mică are valoare, pentru că exprimă responsabilitate, cinste și respect față de binele comun.

Dacă la Iuda lăcomia se vede clar în furtul dintr-un hambar mic, fapta noastră nu este mai puțin gravă doar pentru că hambarul din care luăm este mai mare. Faptul că pare a „nu se cunoaște” ce iau eu nu schimbă natura faptei. Lăcomia este aceeași, iar furtul rămâne furt, indiferent de proporții. Dumnezeu nu judecă după mărimea hambarului, ci după integritatea inimii. 17 Un astfel de om este un înșelător și un hoț, asemenea lui Iuda; prin urmare nu merită să se bucure de binefacerile sistemului, ci merită să fie condamnat, pentru că a ales să înșele și să profite, nu să contribuie.

De aceea statul are legi care condamnă evaziunea fiscală — nu doar pentru că încalcă contractul social, ci și pentru că încalcă normele de etică morală care stau la baza unei societăți drepte. Evaziunea fiscală nu este doar o infracțiune economică, ci o formă de nedreptate față de comunitate, o trădare a solidarității care susține binele comun.